Războaie şi propagandă

Sau ce credea soldatul sovietic despre misiunea în Afganistan. Nikolai Lanin, un soldat ca alte zeci de mii din Armata Roşie brejnevistă: încorporat la 18 ani şi trimis să apere valorile ideologiei bolşevismului tardiv. Peste ani, stabilit în Canada, participă la funeraliile unei rude, medic în Canadian Army, decedat în Afganistan. Luptând pentru aceiaşi cauză pentru care Kremlinul şi-a împins trupele la Kabul: „lupta împotriva terorismului”, „eliberarea afganilor”, protejarea afganilor refugiaţi din regiunile constrolate de mujahedeeni.

„In my mind, our presence was helping Afghans” particulary with educating women and children”. Fiind parte a unei unităţi de „ajutor umanitar”, distribuind hrană, combustibil, haine şi medicamente, nici nu era prea deplasat să creadă astfel.

Aceleaşi victime colaterale, aceleaşi justificări: „In 1988, my unit accidentally hit an Afghan wedding party. My friend, whose mortar shells had killed innocent people, was shocked when he learned of it. Some soldiers, however, were indifferent. “That village supports the resistance, anyway, they said”. Toţi erau insurgenţi, indiferent de vârstă, sex sau convingeri intime. Satele de unde mujahedeeni atacau trebuiau curăţate. Cu artileria şi cu aviaţia. Urmarea nu era greu de intuit. Nici atunci şi nici acum: People of the villages hit by our air strikes became hostile and turned to the resistance. More attacks by insurgents led to more Soviet strikes. Un ciclu de un deceniu, devastator pentru ambele tabere. Reluat peste decenii, cu alţi actori în rolurile mujaheedinilor şi sovieticilor. Cu tehnică militară de mai mare acurateţe, însă cu aceleaşi efecte. Şi cu aceleaşi articole plate din presă, comentând evoluţiile pozitive, schimbările în desfăşurare, îmbunătăţirile semnificative şamd.

Între timp, Ahmed Wali Karzai a fost devoalat ca player major pe piaţa opiumului, plătit de CIA pentru recrutarea de miliţii locale. Având în vedere că ritmul dezertărilor în forţele afgane pro-guvernamentale înregistrează scoruri de peste 45%, nu prea şi-a îndeplinit job-description-ul. Poate compensează cu profitul de la raionul de opiacee.

Mechanized killing is still killing

Un articol interesant în New Yorker. Semnat de JANE MAYER. Cu drone, rachete Hellfire, execuţii urmărite în timp real.  Un oarecare Baitullah Mehsud, lider taliban din Pakistan, responsabil cu asasinarea lui Bhutto şi explozia de la Mariottul din Islamabad a fost vaporizat de un Predator. Uimirea ministrului de Interne pakistanez, Rehman Malik: “We used to see James Bond movies where he talked into his shoe or his watch. We thought it was a fairy tale. But this was fact!“. Omul privea pe ecran cum Mehsud, întins la plajă pe acoperişul casei lui socru-său, se spulbera în bucăţi. Odată cu el, soacră-sa, socră-său, un ajutor şi o duzină de bodygarzi.  CNN a certificat autorizarea execuţiei de către Obama. Adică cam pe invers faţă de acum câtăva vreme, cam pe când apăreau articole cu închisorile secrete de la Bucureşti. Când citeam articole pline de reproşuri la adresa CIA, cum că omoară prea rapid operatorii talibani, folosind hulitul Blackwater aka Xe Services. Campania anti-asasinate era motivată prin invocarea violării unui ordin executiv, semnat de Gerald Ford în 76, conform căruia intelligence-ul american avea interzis la asasinate în teren.  El da, dronele nu. Aşa încât, programul iniţiat de administraţia Bush merge mai departe. Cu acelaşi personal şi cu acelaşi obiective. “Mechanized killing is still killing”. New America Foundation a dat publicităţii un material din care reiese că administraţia Obama a intensificat atacurile cu drone, autorizând în 9,5 luni tot atâtea atacuri cât G.W. Bush în 3 ani. Producând între 326 şi 538 victime. GAAS şi Reaper, contractorii programelor Predator, abia pot ţine pasul cu cererea guvernamentală. Şi cu celelalte cereri, inclusiv de nano-drone.  Seducătoarea perspectivă a războiului ieftin. Purtat din joystick şi urmărit pe flaturi. Un război căruia eroismul şi curajul îi sunt inutile. Tot inutile îi sunt şi alte chestii, cum ar fi codul etic (miliatarii operând, totuşi, după un cod legal şi cu respectarea unor mecanisme juridice, utilizând forţa corespunzător nivelului ameninţării, luând în calcul existenţa alternativei capturării etc.). Administraţia Obama a adus, într-adevăr, o oarecare deschidere. Adică îi permite preşedintelui pakistanez Asif Ali Zardari să-şi fixeze şi el nişte ţinte, ca beneficiu al „cooperării”. Stârnind critici pe malul Potomacului. Articolul îl citează pe Roger Cressey, un fost ştab din NSC: “Not every target has to be a rock star.” Adică, cooperare-cooperare, însă nu trimiţi câte un Hellfire pe curul fiecărui puchinos c-aşa vrea Zardari, că nu-s banii lui tac-su.  Curios e că nu-şi pune problema că ţintele capturate ar putea furniza mai multă informaţie. „Dead men tell no tales”. O zicere exemplificată cu fiul lui Osama, Saad bin Laden, oferat de seviciile iraniene americanilor prin 2003. “The Iranians offered to work out an international framework for transferring terror suspects, but the Bush Administration refused”. Preferând să-i trimită lui Saad un supozitor Hellfire, în decembrie 2008, decât să-l debrifeze în viu.

De văzut dacă această „drono-presiune” pusă pe Afganistan şi Pakistan va da rezultate. Deocamdată, administraţia Obama pare a nu avea alte idei. Probabil că operaţionalizarea altor baze militare in Roman, apropiate de zonele fierbinţi, poate fi citită şi în acest context.