Un articol interesant în New Yorker. Semnat de JANE MAYER. Cu drone, rachete Hellfire, execuţii urmărite în timp real. Un oarecare Baitullah Mehsud, lider taliban din Pakistan, responsabil cu asasinarea lui Bhutto şi explozia de la Mariottul din Islamabad a fost vaporizat de un Predator. Uimirea ministrului de Interne pakistanez, Rehman Malik: “We used to see James Bond movies where he talked into his shoe or his watch. We thought it was a fairy tale. But this was fact!“. Omul privea pe ecran cum Mehsud, întins la plajă pe acoperişul casei lui socru-său, se spulbera în bucăţi. Odată cu el, soacră-sa, socră-său, un ajutor şi o duzină de bodygarzi. CNN a certificat autorizarea execuţiei de către Obama. Adică cam pe invers faţă de acum câtăva vreme, cam pe când apăreau articole cu închisorile secrete de la Bucureşti. Când citeam articole pline de reproşuri la adresa CIA, cum că omoară prea rapid operatorii talibani, folosind hulitul Blackwater aka Xe Services. Campania anti-asasinate era motivată prin invocarea violării unui ordin executiv, semnat de Gerald Ford în 76, conform căruia intelligence-ul american avea interzis la asasinate în teren. El da, dronele nu. Aşa încât, programul iniţiat de administraţia Bush merge mai departe. Cu acelaşi personal şi cu acelaşi obiective. “Mechanized killing is still killing”. New America Foundation a dat publicităţii un material din care reiese că administraţia Obama a intensificat atacurile cu drone, autorizând în 9,5 luni tot atâtea atacuri cât G.W. Bush în 3 ani. Producând între 326 şi 538 victime. GAAS şi Reaper, contractorii programelor Predator, abia pot ţine pasul cu cererea guvernamentală. Şi cu celelalte cereri, inclusiv de nano-drone. Seducătoarea perspectivă a războiului ieftin. Purtat din joystick şi urmărit pe flaturi. Un război căruia eroismul şi curajul îi sunt inutile. Tot inutile îi sunt şi alte chestii, cum ar fi codul etic (miliatarii operând, totuşi, după un cod legal şi cu respectarea unor mecanisme juridice, utilizând forţa corespunzător nivelului ameninţării, luând în calcul existenţa alternativei capturării etc.). Administraţia Obama a adus, într-adevăr, o oarecare deschidere. Adică îi permite preşedintelui pakistanez Asif Ali Zardari să-şi fixeze şi el nişte ţinte, ca beneficiu al „cooperării”. Stârnind critici pe malul Potomacului. Articolul îl citează pe Roger Cressey, un fost ştab din NSC: “Not every target has to be a rock star.” Adică, cooperare-cooperare, însă nu trimiţi câte un Hellfire pe curul fiecărui puchinos c-aşa vrea Zardari, că nu-s banii lui tac-su. Curios e că nu-şi pune problema că ţintele capturate ar putea furniza mai multă informaţie. „Dead men tell no tales”. O zicere exemplificată cu fiul lui Osama, Saad bin Laden, oferat de seviciile iraniene americanilor prin 2003. “The Iranians offered to work out an international framework for transferring terror suspects, but the Bush Administration refused”. Preferând să-i trimită lui Saad un supozitor Hellfire, în decembrie 2008, decât să-l debrifeze în viu.
De văzut dacă această „drono-presiune” pusă pe Afganistan şi Pakistan va da rezultate. Deocamdată, administraţia Obama pare a nu avea alte idei. Probabil că operaţionalizarea altor baze militare in Roman, apropiate de zonele fierbinţi, poate fi citită şi în acest context.
Întrebarea lui Kissinger rămâne valabilă. După depăşirea momentului iralandez şi relativa reducere a asperităţilor lui Klaus pe teme sudete, summitul de Bruxelles avea nevoie şi de puţin spectacol de culise. Şi l-a oferit Cameron, liderul viitorului guvern tory. Care s-a apucat de scris in private cehului Klaus, pe subiecte referendare relativ la omologarea Tratatului. De unde şi reacţia lipsită de amabilităţi a trioului franco-hispano-teuton. Cameron se dă de adversar al mainstream-ului european, încasând reacţia imediată: asta s-ar putea să nu fie tocmai bine pentru interesele britsilor. Pe de altă parte, tory fiind, Cameron are de apărat o tradiţie îndelungată a Albionului, aia de a veghea limitele concentrării puterii continentalilor. O Europă condusă preponderent franco-german nu e tocmai ceea ce-şi doreşte Regatul Unit. Mai sunt şi alte detalii: deficitul comercial, faptul că britanicii sunt net contributori la UE, că s-a promis un referendum legat de Tratat şamd.
